Eu si anxietatea? Mmm, eu si atacurile de panica? Despre anxietate, atacuri de panica, eh, nu conteaza titlul, ati prins ideea!

La multi ani, oameni frumosi! De cateva zile nopti ma tot gandesc despre ce sa scriu, ce sa va spun, cum sa va spun, as intra intr-un subiect delicat pentru mine, n-as intra, nici eu nu stiu ce sa fac, ceea ce stiu este ca mi-am mai adunat gandurile, caci erau tare imprastiate.

V-am povestit ca nu mai fac nimic asa deosebit pentru ca sunt ocupata cu atacurile de panica si anxietatea si m-am gandit sa abordez subiectul asta avand in vedere ca nu mi-am mai deschis sufletul in fata voastra de foarte mult timp... Chestia asta cu anxietatea este destul de ciudata pentru mine, si imi imaginez cat de ciudata poate sa para mai ales pentru cei care nu o cunosc, nu au descoperit-o inca, pentru ca vedeti voi, eu cred ca exista ascunsa undeva in mintea fiecarui om, doar ca unii o descopera, sunt mai sensibili si cu greu reusesc sa scape de ea (cam ca mine), iar altii o ignora, altii sunt mai puternici, mai nestiutori, mai altfel. 

Oricum, ce voiam sa va zic este ca am intrat intr-un grup pe Facebook, un grup de sprijin sa zic asa, format din oameni care au aceasta problema si ironic este faptul ca acolo sprijinul este oferit tot de acei oameni. Pe mine una m-a ajutat si inca ma ajuta, in sensul ca atunci cand ma simt coplesita de emotiile mele, de frica, sunt panicata, imi scriu "of"-ul si ceilalti ma linistesc, asta in ciuda faptului ca prima reactie a mea pe care o am atunci cand sunt anxioasa este sa ma descarc si apoi sa ma izolez. Adica, e ciudat, ma linisteste sa vad ca si alti oameni trec prin ce trec eu, si ma simt inteleasa si in felul asta imi zic (mie) ca daca ei pot sa depaseasca momentele respective, pot si eu.

Aaa si in grupul asta sunt oameni din toata lumea, din cate am observat cred ca suntem doar 2 romance, adica eu si inca o fata, din pacate n-am gasit un grup din Romania destinat anxietatii, atacurilor de panica si implicit depresiei. Si partea si mai trista este ca de fapt in Romania, daca esti grav bolnav oricum nu te baga nimeni in seama, nimeni nu te ajuta, asa ca va imaginati ca treaba asta cu anxietatea e considerata un fel de drama, nicidecum o problema reala, care iti afecteaza viata de zi cu zi.

Eu una am incercat sa povestesc la rude, la prieteni, sa le cer ajutorul, unii mi-au zis ca imi plang de mila, altii ca nu ma ridic din pat pentru ca sunt lenesa, mno, cand i-am auzit am ramas fara cuvinte pur si simplu. Mi-am dat seama ca nu are rost sa explic oamenilor prin ce trec eu daca este peste puterea lor de intelegere si sper din tot sufletul ca ei sa nu treaca prin chestii similare vreodata... Si vorbesc foarte serios cand zic asta, nu doresc nimanui sa-si descopere anxietatea, nici celor care rad de mine sau de altii, nimanui, desi poate ca asa ar intelege... Sincera sa fiu de multe ori nici eu nu inteleg...

Nu inteleg de ce mi se intampla mie toate astea, nu inteleg cum a pornit totul, nu inteleg nimic... Nu imi explic de unde vin toate senzatiile astea... Nici nu pot sa va explic in cuvinte ce simt in momentul in care am un atac de panica, dar o sa incerc totusi: cand am un atac de panica simt un fel de teroare care ma cuprinde, nu mai gandesc lucid, plang, uneori incremenesc in pat de frica, alteori sunt agitata si ma deranjeaza pana si faptul ca este liniste in casa, dar ma enerveaza si galagia, ma adun intr-un colt al patului si plang, ma uit speriata in toate partile pentru ca am impresia ca ma pandeste un pericol si ca patul fuge cu mine si ma tin de pat insa in acelasi timp imi doresc sa scap de acolo, inima imi bate atat de repede, ii simt bataile in urechi, iar daca incerc sa ma ridic tremur, corpul meu este moale, este nu stiu... nu stiu... Ah, cam asa as descrie un atac urat de panica... E uraaat, atat de urat! Sa va mai zic ca am sunat la 112 de nu stiu cate ori si ca deja ma cunosc medicii de la urgente? Mnu, lasa!

Anyway, ideea cu toata postarea asta este ca eu una mi-am dat seama ca am nevoie de ajutor, o sa incerc sa ma ajut singura asa cum pot (pentru ca oricum nu ma ajuta nimeni cu nimic in afara de mami pe care saraca am cam terorizat-o...), sa-mi schimb gandirea negativa pe care am dobandit-o si eventual sa merg la un psiholog, poate o sa ma ajute el/ea sa inteleg anumite lucruri. Da, ma rog, nu asta era ideea, ideea era ca eu recunosc ca vreau sa fiu ajutata, insa mai sunt alti oameni care inca nu isi dau seama de treaba asta si sufera in tacere... 

So, daca aveti probleme cu atacurile de panica, cu depresia, cu anxietatea, sau cu orice boala de ordin psihic (care totusi va da voie sa mai ganditi lucid din cand in cand) acceptati faptul ca aveti o problema si ajutati-va singuri, nu mai asteptati sa vi se intinda o mana (stiti voi ca in desene, hihi) si sa va ajute cineva, sa va ridice de pe fundul prapastiei, fiindca nimanui nu ii pasa, stiu ca suna dur, dar e adevarat sau poate aveti altfel de oameni langa voi, oricum, stiu ca e foarte greu pentru ca un om anxios nu gandeste cum trebuie, inclusiv eu in momentul asta ma gandesc ca poate nu sufar cu adevarat de anxietate si ca am o alta problema de sanatate (sper sa nu...) mai grava, deci... Iar pe cei "normali" vreau sa ii rog daca cunosc o persoana care are problemele despre care va povesteam mai sus, sa fie mai empatici, sa ii ajute in adevaratul sens al cuvantului, sa treaca la fapte si sa lase predicile si teoriile pentru mai tarziu ca is de ajuns cele pe care le are omul respectiv in mintea lui intunecata, n-are nevoie de altele noi...

Mno, am zis sa trag asa un semnal de alarma cum ca anxietatea, depresia, etc... sunt probleme reale, si sunt la fel de rele precum diabetul sau alte boli fizice, ba din contra, cred ca is mai rele pentru ca iti este creierul afectat in primul rand, iti oboseste, si apoi corpul iti este stresat si reactioneaza (dureri, intepaturi, amorteli, furnicaturi, s.a.m.d.), sper sa ajute pe cineva ce am scris eu pe aici. 

Sunteti tucati!