Guest post- Dinozaurul viu

Fiecare etapă a vieţii aduce cu sine schimbări mai mari sau mai mici în gândirea fiecărui om. Sesizabil sau nu, ne transformăm în fiecare clipă. De câte ori am crezut că am ajuns la capăt de drum, că mi s-au definitivat gusturile, că ceea ce îmi plăcea în acel moment îmi va plăcea mereu, viaţa a vrut să mă contrazică, să îmi dovedească opusul. Şi cât de surprinsă am fost mereu descoperind că ceea ce mă atrăgea cândva, acum mă lasă rece.

După lungii ani comunişti, în care ni se dădeau filme cu porţia la televizor, filme la care orice sărut nevinovat mă făcea să întorc ruşinată capul în altă parte, când cinematografele erau pline de western-uri şi lacrimogene indiene, orice producţie care nu făcea parte din aceste categorii mă impresiona. Am participat la un prim maraton de filme în 1986, când un vecin a reuşit să aducă din străinatate un video. 

Din cele 8-10 filme văzute în acea zi nu mi-a rămas nimic în cap, în afară de o amestecătură a fazelor-cheie: Bruce Lee alături de Alain Delon,  călugări shaolini alături de americani bronzaţi.

Din acea perioadă am rămas cu ideea că una dintre cele mai bune comedii văzute de mine a fost Bunul meu vecin Sam, cu Romy Scheneider şi Jack Lemmon, aşa cum mama mea susţinea, pe când eram copil, că cel mai bun film pe care l-a văzut vreodată a fost Pe aripile vântului, cu Vivien Leigh şi Clark Gable. M-am simţit ca un dinozaur viu atunci când băiatul meu, după doar câteva minute de vizionare a filmelor de mai sus, mi-a spus că sunt "expirate", că ceea ce poate impresiona atunci, în acest moment pare jenant de prost. Mi-a mai spus că cel mai bun film pe care l-a văzut el vreodată este Queen of the damned.

În ultimii ani am văzut foarte puţine filme despre care aş putea spune că m-au impresionat. Unul dintre ele este Noi vom învinge, regia Niels Arden Oplev; drama petrecută în Danemarca anului 1969, ambiţia cu care copilul îl infruntă pe directorul şcolii, inspirat fiind de discursurile şi visurile lui Martin Luther King, m-au făcut să spun la sfârşit că este un film de recomandat şi altora. 

Şi pentru că SF-urile au devenit filmele mele preferate, aş vrea să le recomand cititorilor tăi In time, film în care banii sunt la propriu timp din viaţa oamenilor; cu Justin Timberlake şi Amanda Seyfried. Am lăsat pentru la sfârşit un film care mi-a stors lacrimi, o dramă văzută în penultima zi a anului trecut, un film despre care nu m-am putut abţine să nu scriu pe blog: Bakhita, sfânta africană.

Dacă filmele recomandate de mine nu vă vor plăcea, să nu vă supăraţi prea tare. Sunt un dinozaur viu, care visează la o lume mai bună, o lume în care să nu existe violenţă, o lume în care copiii să crească fericiţi şi sănătoşi.