Eu nu stiu care-i treaba cu mine, dar am observat ca nu sunt normala (stiu ca o sa ziceti ca nu e nimic rau in treaba asta, bla bla blaaaa, ca e bine sa fii diferit, bla bla blaaaa) si sa stiti ca vorbesc serios, adica eu (nu stiu de cand, probabil de cand nu mai este tati...) nu ma mai pot bucura de nimic, mmmmmrrrr cum sa explic, a stiu!
Sa va dau un exemplu: eu cand primesc cadouri, ca e o floare ca e un inel de 1 tona de karate reactia mea e ceva gen, aaa... multumesc, dupa care schitez o juma' de zambet pe moaca asa fortat si ma simt stanjenita, deci... wtf??? Din cate stiu eu oamenilor normali le sare inima in sus de bucurie, unii chiar sar la propriu cand se bucura, hi hi, urla, imbratiseaza, pupa, au reactii normale, reactii din care reiese starea de entuziasm, eu pauza, nu simt nimic de genu'... La un moment dat ma simt prost pentru ca persoana respectiva asteapta o reactie din partea mea, iar eu in timpul ala ma gandesc cum sa reactionez: "Siii acum trebuie sa-i dau hug? Sau sa pup? Sau ce sa fac? Da' de ce se uita asa la mine? Oare ce o astepta? Doamne! Probabil asteapta o reactie din partea mea, hai sa zambesc totusi si sa dau hug, cred ca asa e ok."
Intelegeti ce zic? MA GANDESC cum SA REACTIONEZ, de ce gandesc? De ce nu pot si eu sa reactionez cum simt??? A stai, nu simt nimic, deci nu am cum sa reactionez, trebuie sa ma gandesc la o reactie, daaaaamn! Serios acum, poate se datoreaza faptului ca eram timida cand eram mai micuta sau sau poate ca inca nu am o super-incredere de sine, cine stie, tot ce stiu eu ca nu-mi place pentru ca realizez importanta faptelor si lucurilor din jurul meu insa nu ma bucur de aceste lucruri asa cum ar trebui, este ceva ce ma retine si nu imi dau seama ce, iar asta e nu e bine, deloc!
Aaa, dar stiti cand am reactii? Cand e vorba de drame, cand vad un catel fara un picior, un om bolnav, sarac sau mai stiu eu cum, cand pierd o persoana draga, etc... atunci parca se misca ceva in mine, dar nici atunci nu am reactii urate, mi le controlez, plang ce plang pana ma descarc si apoi sunt rece, detasata, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, in schimb in mintea mea gandurile nu stau locului... sunt o ciudataaaaa pe cuvant! O mare ciudataaaa!
Chiar si acum, dupa 2 ani si ceva de cand nu mai e tati, cand ma gandesc la el nu simt nimic, nici dor, nici durere, nu am nicio reactie cand povestesc despre el, o fac cu o asa senintate... trebuie sa stau si sa ma gandesc la momentele frumoase petrecute cu el ca sa ma fortez sa plang, altfel sunt seaca... Eu si Antarctica... singurul continent unde nu locuieste nimeni (pe termen lung)...
In fine, vreau sa va dau un sfat: Incercati sa va manifestati trairile, eu nu prea pot si nu ma ajuta cu nimic treaba asta, eu am ajuns in stadiul in care imi este teama sa spun ca sunt fericita pentru ca mai apoi sa nu se intample ceva rau... asa ca eu nu-mi mai permit sa simt, doar sa gandesc si credeti-ma sa stai si sa te gandesti daca esti fericit sau nu... ah... nu doresc nimanui asta. Uneori gandesc atat de mult si prost... si pierd esentialul... E ciudat ca sunt constienta de chestiile astea, dar nu pot sa fac nimic, nu pot sau nu vreau, nici eu nu stiu exact, tot ce stiu e ca nu ma pot lasa sa simt... trebuie sa gandesc!
Ce rau imi pare sa citesc asa ceva:( Si imi pare rau ca te simti asa.Nu vreau sa zic ca si eu simt la fel,dar,uneori,cred ca fiecare trecem plin perioade asemanatoare.
RăspundețiȘtergerepai perioada asta dureaza de cand ma stiu, cel putin de cand am crescut si am inceput sa sesizez chestiile astea, asa ca.. m-am obisnuit.
ȘtergereMy sis' ^_^ Oare am fost frati gemeni in alta viata? :3
RăspundețiȘtergereSpun asta fiindca am trecut si trec prin aceleasi lucruri doar ca timpul difera. Mi-am pierdut tatal la varsta de 5 ani, deci de 15 ani nu mai am tata, dar in rest...povestea nu se schimba.
In plus, la mine ar fi una bucata reactie cand primesc un cadou sau ceva. Indiferent de situatie eu imbratisez pe toata lumea ^_^ Dar la alte lucruri sa nu se astepte nimeni la mine ca pe urma devin malefic, muahaha :))
Mna... nu stiu daca pot zice ceva o data ce am aceeasi perspectiva ca a ta. In afara de iubire, eu nu mai simt altceva... judec de fiecare data cu mintea, nu cu sufletul, chiar daca am suflet bun si nu-i fac rau nici unei muste.
Candva am avut intalnire cu un psiholog, dar nu ca m-am dus eu la consultatie, ci pentru faptul ca imi era prieten :D si mi-a spus ca am un blocaj emotional. "Remedii" nu am dorit, fiindca desi sunt asa, imi place ca sunt imun la toate efectele pozitive sau negative in jur. Priveste si partea asta buna... cum am zis mereu: In orice rau exista un bine.
Iar daca e cum spui tu la inceputul articolului, sa ne considere lumea ciudati pentru ca suntem asa, atunci suntem doi ciudati, iar la propunerea Danei (care a comentat mai sus), ar trebui sa facem un club la care suntem fondatori :))
:)) Hmmm, blocaj emotional, interesant :-? Foarteee:D noi trebuie sa iesim la un suc neaparat!:))
ȘtergereMonica, eu chiar nu pot da sfaturi pe domeniu !
RăspundețiȘtergereIn general reactionez la fel!
ouch
Ștergereimi pare nespus de rau ca tatal nu mai este, manifestarile tale sunt normale ,sus capul sus totii suntem datorii cu o viata mai devreme sau mai tarziu .multumesc ca ai inpartasit durerea, trairile tale cu noi -te inteleg .
RăspundețiȘtergeremultumesc pentru cuvintele frumoase, am simtit nevoia sa spun ce am pe suflet ca altfel..
Ștergerestai calma ca nu esti singura in situatia asta:)))uneori ma bucur pentru chestii minore de parca ar fi nu stiu ce chestie,iar cand ar trebui sa ma bucur sunt ceva de genul: now what?:)))Si uneori cand sunt fericita dintr-un anumit motiv parca am asa un moment in care imi zic stai putin ca parca esti prea fericita si o sa se duca dracului totul:)))Nu stiu daca e neaparat din cauza neincrederii in noi,ci mai degraba de neincrederea in cei care ne fac fericiti...la concluzia asta am ajuns:)))
RăspundețiȘtergereHmm, interesant punct de vedere, eu ma gandeam ca felul in care ne vedem ne afecteaza:-?
ȘtergereImi pare rau pentru tine dar la fel ma simt si eu, deci nu prea stiu ce sa zic!
RăspundețiȘtergereoffffff, ce urat :(
ȘtergereMonica,și eu am perioade când la fel fac... Știi,nu mă pricep, serios... dar poate ceva se întâmplă cu tine, sau te frământă ceva...Probabil nu îți este oke să primeti un cadou sau nu știu..de defectă, nu cred eu că ești defectăă. :-w
RăspundețiȘtergereE posibil, dar stiu ca ceva nu e ok cu mine :( si nu mi dau seama ce. :(
ȘtergereEu sunt o fata plina de viata in cuibul meu, mult mai retrasa in lume, zambesc mai mult in sine si fizic colturile abia se misca. Intr-un fel te inteleg, dar eu caut fericirea in orice nimic si stau departe de ceea ce imi provoaca sau poate sa.. tristete.
RăspundețiȘtergerenici nu stiu ce sa-ti mai spun :)
hmm, poate asa sunt si eu si nu-mi dau seama :-?
ȘtergereLa mine treaba e cu totul diferita...eu mi-am pierdut parintii cand eram mica. Uneori ochii mei incep sa lacrimeze doar cand aud ca vorbeste cineva de parinti, acum sunt mai "obisnuita" ca sa zic asa, dar tot foarte sensibila si plangacioasa. Imi pare rau pentru starea ta aiurea, sper sa treaca...incearca sa vorbesti cu cineva despre asta, poate te ajuta...
RăspundețiȘtergereImi pare rau pt tine :( lasa ca o sa-mi treaca:D >:D<
ȘtergereE una dintre putinele tale postari in care nu gasesc veselie sau optimism sau... viata.
RăspundețiȘtergereEu cred ca esti perfect in regula! >:D<
Mrrr :D
Ștergerehmm...aici nu stiu...eu sunt binedispusa mai tot timpul !
RăspundețiȘtergere:D lucky you
ȘtergereTu ai trecut prin multe chestii care te-au maturizat mult prea devreme! Se poate ca din cauza faptului ca a trebuit sa fii tare, sa te fi pierdut pe tine pe drum....
RăspundețiȘtergereIncearca sa te bucuri de orice lucru minor, ca-i frumos afara, ca a inflorit nu stiu ce floare, incepe cu chestii mici, poate te vor ajuta :*
incerc, multumesc pentru tot!>:D<
ȘtergereLa un moment dat va exista acel "click" care se va produce si la tine! :) :*
RăspundețiȘtergereposibil :*
ȘtergereStai linistita, nu esti singura. Si eu patesc chestii de genul. Des.
RăspundețiȘtergereoff :(
Ștergere