Ma uitam prin arhiva si...

... am recitit cateva din articolele de la inceputuri, m-a incercat un sentiment ciudat pentru ca am simtit postarile pur si simplu, am simtit fiecare cuvant scris de mine, am simtit emotia, bucuria, tristetea si mi-am simtit si cititorii, iar noi blogarasii eram ca o familie, acum, ei bine acum lucrurile s-au schimbat... Toata lumea scrie articole random (inclusiv eu) doar pentru a primi cat mai multe comentarii(sa lasam ipocrizia), cat mai multe like-uri si chestii din astea, de parca valoarea noastra sau a cuvintelor noastre se masoara in like-uri, zau asa... cati mai scriu de placere? Inainte daca aveam 5 comentarii eram mandra, cineva isi rupsese cateva minute din timpul sau pentru a-mi citi gandurile si culmea e ca nu faceam postari kilometrice care sa ma ajute la indexari sau mai stiu eu ce, eram scurta si la obiect, eram pe feeling, acum de ce nu mai pot fii asa? 

Astazi sunt sincera, cat se poate de sincera, sincera cum n-am mai fost de mult timp, nici cu mine, dar nici cu altii pentru ca am incercat sa ma ascund sub fel si fel de masti pentru a ma proteja si pentru a ma incadra in peisaj, insa nu-mi place, ma uit in oglinda si nu ma recunosc, ma uit peste randurile asternute pe blog si nu ma recunosc... ma enerveaza la culme faptul ca stau pe Facebook si nu fac nimic decat sa citesc pe ici-colo cate-un citat mai de Doamne-Ajuta fiindca in rest nu vad decat jigniri, critici, barfa si multa, foarte multa prostie... Auzi aici si mai avem pretentia sa fim apreciati pentru ceea ce suntem cu adevarat, nu pentru ceea ce afisam, pai ce suntem? Nimic, suntem niste inapoiati, inculti (ce mai vreti voi) care nu mai sunt capabili sa vada frumosul decat in aparente, nu mai avem rabdare sa facem nimic, probabil n-o sa aveti rabdare nici sa cititi postarea asta pana aici, dar pe asta nu o scriu pentru voi, o scriu pentru mine, nu vreau sa atrag atentia nimanui, ci doar mie, nu judec pe nimeni, decat pe mine, nu vreau like-uri, nu vreau comentarii, nu vreau nimic, vreau doar sa scriu pentru ca pot si pentru ca nu ma opreste nimeni.

V-am spus vreodata ca in generala si in liceu detestam sa fac compuneri? Hihihi, nu eram buna la romana, ma plictiseama de fiecare data cand ne punea profa sa facem un rezumat sau sa interpretam o poezie, gandurile mele erau ceva gen: "Doamne, cum sa fac eu un comentariu la 4 versuri? Ce sa spun eu in 2 pagini despre 4 versuri?", ei da, si acum sunt cam la fel, imi plac poeziile, dar nu le inteleg, jocurile de cuvinte sunt extraordinare, profunzimea versurilor ma copleseste, probabil d-asta nu mi-a placut niciodata sa le comentez, ce ai de comentat cand e vorba de simturi? Eu nu am nimic de zis, eu ma multumesc cu trairile, mie imi place sa scriu doar despre oameni, de bine... de rau... imi place si atat.