N-am mai zis de ceva timp ce mai citesc, iata ca va zic acum: "Scrisori de dragoste spanzurate"(Oliver Lustig), m-am apucat de ea cam acum o saptamana si ceva si am reusit sa o termin azi, si ma bucur ca nu ma mai ia somnul in timp ce citesc.
Descrierile pe indelete ale lagarelor de concentrare, ale crematoriilor si ale "Häftlingi-lor" tunsi chilug, imbracati in zdrente si batuti, schingiuiti, ucisi, au facut in asa fel incat m-au trecut niste fiori mai mai ca ma simteam si eu intr-un lagar. Haha! V-o recomand, iar daca ati citit-o as dori sa aflu si parerea voastra despre aceasta carte.(Multumesc!)
Am gasit pe net un fragment din inceputul cartii:
"Ea îmi scrie mereu, dar eu nu-i răspund. Nu i-am răspuns niciodată. Nu pot. Ultima dată m-a ameninţat : „Dacă nu-mi scrii, nu mai aştepta poşta'. Şi se va ţine de cuvînt. Ştiu, presimt. Dar nu pot ; mi-e imposibil să scriu o scrisoare de dragoste. Ei însă nu-i pot explica asta. Nu vreau să cunoască motivul. Şi nici nu m-ar înţelege. Nimeni nu mă poate înţelege. Mie însumi îmi vine greu să mă înţeleg, să-mi explic cum, odată cu scurgerea anilor, în loc să se şteargă, să-şi piardă conturul, imaginea halucinantă a scrisorilor de dragoste spînzurate devine tot mai vie ; le văd zbătîndu-se în vînt, paralizîndu-mi şi mîna şi gîndul şi sufletul ori de cîte ori m-aşez să-i scriu.
Au trecut cinci ani. Da, chiar acum, în aprilie, se împlinesc cinci ani, de cînd, tropotind peste gardul de sîrmă ghimpată dărîmat, urlam cît mă ţineau puterile : sînt liber... liiibeeer..."
Sursa
Vă ţuc!
PS: Curiozitate nesatisfacuta: