Copii! Nimic pe lume nu se compara cu experienta de a fi parinte, de a stii ca ai dat viata cuiva si ca iubesti neconditionat. Nu e uimitoare viata? Cand vine vorba de allte tipuri de relatii suntem liberi sa alegem pe cine iubim, dar cand vine vorba de familie, iubim neconditionat, iertam si trecem peste toate dificultatile care ne fac sa reactionam cu totul diferit in acele alte relatii.
M-am gandit foarte serios la subiectul asta si am inceput sa ma intreb: nu cumva cand vorbim de familie se intampla sa luam oamenii dragi ai sufletului nostru "for granted"? Adica suntem crescuti cu ideea ca familia o sa fie mereu acolo orice am face, ca de exemplu: parintii, mereu ne vor ierta, oricat de rai si oricat de urat ne purtam, mami si tati trebuie sa ne ierte, de ce? Pentru ca asta face familia, asa suntem programati sa credem, sa traim. La fel si copii, indiferent de ce le fac parintii lor, ei trebuie sa treaca cu vederea si sa nu uite ca datorita lor ei exista. Dar nu este un pic cam deplasat felul asta in care gandim? Familia nu e "compusa" tot din oameni? De ce nu ii putem vedea si pe ceilalti ca facand parte din familie? De ce unii oameni ii luam "for granted" doar pentru simplu fapt ca reprezinta familia? Avem nevoie de legaturi de sange ca sa putem sa iertam pe cineva si sa-i fim alaturi la bine si la rau? Daca ar fi asa, atunci cum se face ca strainii se casatoresc?


